La maneca scurta.
Mi-am suflecat camasa si am rescris recompense.
Mai intai mi-am dat mie, la fiecare socoteala, tot eu aveam punctajul fruntas.
M-am abtinut cu greu sa primesc, dar am considerat ca sa dai de la tine e lucru mare. De primit n-aveam ce si de la cine, de ce?!
Zis – facut! Am decis! Ce-aveam sa primesc eu, mi-am dat mie.
Mereu am lasat de la mine si nu m-am suparat.
Vorbeam de recompense! Le daruiesti cu drag, doar sa merite, nu-i asa?
Lista... lunga. Ba chiar prea lunga!
M-am gandit sa-i dau si ei, A fost tare buna cu mine! Mereu a spus: “da, ai dreptate!” ...si iar!
Si ei am zis sa-i dau. S-a crapat la fusta. Mereu parca nelinistita, efortata.
Cum meritele trebuie impartite si atunci am zis sa-i dau si ei. Nu ca nu merita, dar a stiut sa linisteasca ce-am galagit.
Dau Cezarului ce-i al Cezarului si-am hotarat fara regrete sa-i dau chiar si ei.
I-am dat fara sa justific, oricum dau tot eu si inca de la mine.
Si-a inceput trancaneala, ca de ce, ca de ce nu. M-am redecis, sa refiu corect si decat sa ma doara capul, mai bine-mi dau doar mie.
Si azi m-am nascut de ziua mea, te privesc pe langa si zic: vreau o viata ca afara.
Suflec din nou manecile camasii si reviu ascendent, dependent de recompense si recompensati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu